POVESTEA MEA

Numele meu este Enache Felicia. Am 43 de ani si anul trecut, exact de ziua mea, am fost diagnosticata cu neoplasm mamar drept stadiul IV cu metastaza osoasa si axilara.

Nu stiu cand au trecut cele 9 luni de cand am aflat teribila veste si pana acum. Toate se amesteca in mintea mea acum. Numai cine a trecut prin asa ceva poate sa inteleaga ce este in sufletul unui om care afla ca are asemenea boala. Eu ma simteam condamnata la moarte. Simteam ca toata lumea s-a prabusit in jurul meu si ramasesera numai cioburi. Toate visele mele, toate aspiratiile erau distruse. Parca nici nu mai aveam putere sa mai traiesc. Ma uitam la baietelul meu de 6 ani si ma apuca plansul gandindu-ma ca e atat de mic si eu nu o sa mai fiu langa el sa-l protejez. Si la fel erau toti membrii familiei mele. Nu-i mai recunosteam. Nu stiam incotro sa o luam. Nu stiam nimic despre cancer. Eu eram parca in transa, iar ei cautau zi si noapte non stop informatii pe internet, informatii cu care de altfel, nu prea stiam ce sa facem. Si in plus incercau sa nu para afectati in fata mea desi se citea groaza pe fetele lor. Parca era un cosmar din care voiam sa ma trezesc. Imi voiam viata inapoi. Si cautam vinovatul pentru ce mi se intamplase. Plangeam pe ascuns ca sa par tare in fata celor dragi si uneori le aruncam chiar vorbe urate si grele tocmai lor, celor care ma copleseau cu dragostea lor si care ar fi vrut sa faca mai mult pentru mine dar nu aveau cum. Primeam din toate partile incurajari de genul :”Si cutare a fost bolnav de cancer, dar s-a tratat, s-a operat si uite au trecut X ani si traieste!”. Si iar ma apuca plansul. Incercam sa ma feresc de lume. Eram suparata pe ea, invidioasa chiar, de-a dreptul furioasa.

Povestea mea a inceput anul trecut in mai, cand, dupa o raceala mai serioasa, am ramas cu o durere in piept (durere ca de coaste rupte). Durerea asta in loc sa treaca parca crestea din ce in ce. Am inceput sa caut de unde vine. Am fost la doctori si nu gaseau nimic, pana am ajuns sa fac o mamografie. Acolo am gasit o doctorita foarte draguta care mi-a facut o poza, pe urma mi-a mai facut una, pe urma m-a dus si la ecograf si nu zicea nimic. La sfarsit mi-a zis ca ce vede ea acolo nu e bine deloc si ca trebuie sa ma duc la un chirurg. Asta se intampla in 26 mai 2009. Am iesit de acolo buimaca.

Cu mamografia in mana m-am dus la Institutul Oncologic din Bucuresti. M-am plimbat de la un doctor la altul, m-au trimis la Sanador si la Euromedic sa fac o multime de analize destul de costisitoare (CT torace si abdomen, scintigrafie osoasa, RMN). Din rezultatele acestor analize reiesea ca este cancer inoperabil avansat cu metastaze. Dupa aproape o luna de plimbari aproape zilnice la IOB sau Fundeni, timp in care sanul meu se umflase si se simtea la palpare o tumoare ca o minge de golf, eu inca nu aveam un diagnostic clar, nu incepusem nici un tratament iar durerea din piept era deja insuportabila. Toti aveau niste fete speriate si ziceau ca este foarte grav si ca nu este operabil, dar atata vreme cat rezultatul examenului anatomo-patologic a fost neconcludent fiind efectuat fara ghidaj ecografic, nu se putea stabili o schema de tratament. In aceasta situatie, am intrebat ce este de facut si mi s-a spus ca voi fi operata pentru a se putea preleva tesut, se va da la analiza si, peste 21 de zile cand vom avea rezultatul vom vedea ce schema de tratament este potrivita.
In acel moment, speriata de evolutia galopanta a bolii si de faptul ca starea sanatatii mele era grav deteriorata, m-am hotarat sa merg in Turcia la clinica Anadolu. De asemenea, un argument hotarator pentru alegerea urmarii tratamentului necesar in clinica din Turcia, a fost faptul ca, in vreme de medicii din Romania carora le-am cerut parerea mi-au prezentat niste prognoze foarte sumbre (speranta mea de viata fiind atunci de 3 saptamani, adica aproximativ perioada dupa care as fi aflat rezultatul analizei anatomo-patologice) fiind o lupta deja pierduta dupa parerea lor, medicii din Turcia mi-au spus ca trebuie sa inteleg ca va fi o lupta extrem de grea, dar vor incerca sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ma ajute sa inving.

Trimisesem rezultatele analizelor de pana atunci la mai multe clinici din lume (clinici renumite din Austria, Italia sau Germania) cerindu-le parerea, dar cei de la Anadolu au fost cei mai promti (si cei mai accesibili ca pret!!!). Raspundeau imediat la mailuri si incercau sa ma faca sa inteleg ca nu mai am timp de pierdut, ca este deja foarte tarziu.

Eu nu prea am plecat din tara. Nici nu-mi place sa calatoresc si nici nu ma descurc intr-o tara straina. Asta era una dintre cauzele pentru care nici nu voiam sa plec si ma agatam cu disperare de doctorii romani.
Mai era insa o problema mare. Nu aveam bani deloc si in plus aveam si un credit. Si aici a intervenit puterea divina. Neasteptat am primit de la niste prieteni un imprumut pe care sa-l dau inapoi cand o sa am de unde. Colegii mei de la serviciu m-au ajutat si ei cu bani. Deci problema financiara era rezolvata deocamdata.

Am ajuns la Anadolu. Mi-au facut un PET-CT (mi-au spus ca nu era necesar sa fac nici o alta analiza in afara de aceasta, deci cheltuisem o multime de bani in tara inutil) unde se vede clar locul afectat. Am aflat ca erau 3 tumori de fapt la san si deja se intinsese si la ganglionii axilari si era si o tumoare litica in osul sternal (cauza durerii mele din piept).
Diagnostic preliminar: CANCER DE SAN STADIUL IV. Nu-mi venea sa cred. Pana atunci nu realizasem cat de grava era situatia mea. Eram deja in ultima faza a bolii. Cum ajunsesem oare acolo? De ce nu am stiut mai din timp? Si ce mai era de facut?
Mi-au facut o punctie cu anestezie locala si cu ghidare ecografica prelevandu-se tesut din tumoarea de la san si din ganglionii limfatici. Rezultatul imunohistochimic a fost (dupa doar cateva zile!): CARCINOM DUCTAL INFILTRATIV grad 3, ER(-), PR(-), cerbB2:+++, grad de proliferare ridicat Ki67: 50%, testul FISH +. Mi-au stabilit schema de tratament si in aceeasi zi am facut si prima serie de citostatice: Taxoter, Carboplatin si Herceptin perfuzie la 21 de zile si Zometa perfuzie la 28 de zile pentru leziunea osoasa. Aceasta prima sedinta a durat 9 ore. Am perceput-o ca pe o pedeapsa. Mi se explicase cat de toxice erau toate acele substante si cate efecte secundare urate aveau sa produca. Ma uitam cu groaza la firul perfuziei prin care curgea incet otrava in venele mele si ma intrebam oare cu ce am gresit. Ma simteam precum condamnatul la moarte care primeste injectia letala si asteptam cu resemnare sa vad ce se mai intampla.
Dupa prima serie de citostatice deja sanul se dezumflase si durerea din piept disparuse. Efectele secundare ale acelor substante insa le-am resimtit din plin.
Tratamentul l-am continuat apoi in tara. La a treia sedinta de tratament mi s-a aprobat dosarul pe care-l depusesem la CASMB si am obtinut medicamentele gratuite. Nu pot sa inteleg de ce aceste medicamente fara de care un bolnav de cancer nu poate supravietui sunt atat de scumpe (mai multe mii de euro pentru fiecare sedinta!) si de ce aprobarea pentru gratuitatea lor se obtine atat de greu.

Dupa a treia sedinta de chimioterapie m-am dus la control in Turcia si doctorii au fost uimiti sa vada la PET-CT ca tumorile de micsorasera considerabil fata de imaginile de la PET-CT-ul anterior, iar la axila nu mai era nimic. Pe baza acestor rezultate, in data de 01.09.2009 oncologul impreuna cu chirurgul au decis ca este momentul optim sa facem operatia. Cand mi-au zis ca operatia trebuie facuta cat mai curand nici prin cap nu mi-a trecut ca ei ma vor programa a doua zi dimineata la ora 8. M-au luat prin surprindere. Nu eram pregatita pentru operatie. Eu venisem la un simplu control. Dar asta era scopul tratamentului cu citostatice de pana atunci – sa se poata face aceasta operatie. Am stat doua zile si jumatate in spital, a treia am plecat la hotel pentru ca ziua de spitalizare acolo este cam scumpa. Desi stiam in ce consta operatia – mastectomie radicala modificata dreapta adica in afara de san au scos si muschiul pectoral si o bucata de tesut adipos de la axila dreapta de 12 x 9 x 2 cm care includea 16 ganglioni limfatici - si stiam ca este absolut necesara, cand m-am trezit si m-am vazut mutilata a fost socant; multa vreme nu am putut sa-mi dau jos pansamentul, desi nu aveam nevoie de el. Nu puteam sa ma uit la mine fara sa ma apuce plansul. Acelasi lucru patisem si cand a inceput sa-mi cada parul in urma tratamentului cu citostatice. Oglinda era dusmanul meu.

Am continuat acasa tratamentul si dupa inca 3 sedinte de chimioterapie m-am dus din nou la control. La PET-CT nu a mai iesit NIMIC. Nu se mai evidentia activitate a celulelor tumorale nicaieri in corpul meu. Pentru prima oara am simtit ca poate am o sansa. Eram in al noualea cer. Dar nu se terminase inca. Trebuia sa fac si radioterapie ca sa consolidez rezultatele tratamentului pe care il facusem pana atunci. Radioterapia, desi a durat 6 saptamani, nu a fost nici dureroasa si nu a avut nici efecte secundare asa rele ca citostaticele.

Acum am ramas cu doua medicamente din cele patru: Herceptin si Zometa, perfuzii pe care am inteles ca trebuie sa le fac o perioada mare de timp, nu stiu cat, se pare ca toata viata.

Este foarte greu sa treci printr-o asemenea experienta. Mai ales psihic. Apoi tratamentul cu citostatice este de-a dreptul inuman. Efectele secundare ale acestora iti adancesc si mai mult teama. Starea de rau permanent, de oboseala crunta, pierderea parului, durerile de oase, operatia, privirile compatimitoare ale oamenilor sunt foarte greu de suportat. Viata mea nu va mai fi niciodata aceeasi, asta e clar. Experienta teribila pe care inca o traiesc a lasat urme adanci in sufletul meu.

Dupa ce treci prin asa ceva iti dai seama ca viata e atat de scurta si merita sa fie traita din plin nu irosita cum o facem noi de obicei fara sa ne dam seama. Ne-o irosim cu ambitii inutile si uitam sa ne mai bucuram de zilele senine care nu se mai intorc niciodata.

Eu nu voi mai fi niciodata la fel ca ceilalti. Teama ca pot primi oricand vestea cea proasta va exista permanent. Am invatat insa sa pretuiesc "banalul cotidian", sa ma bucur, ajutandu-i pe cat pot pe cei din jur, multumind pentru fiecare zi ce trece si pentru sansa uneia noi.

Nu stiu cand au trecut ultimele 9 luni. Parca ieri am facut acea mamografie care mi-a schimbat tot cursul vietii. Am avut norocul sa am langa mine oameni care ma iubesc si care m-au sustinut. Oameni adevarati carora le multumesc din suflet.

In aceasta perioada de timp, costurile aferente investigatiilor medicale, tratamentului si interventiei chirurgicale au fost in valoare de 60.000 euro, suma pe care am constituit-o din rezervele familiei, credite bancare, imprumuturi si ajutor financiar de la prieteni apropiati. In prezent am epuizat toate posibilitatile financiare necesare continuarii tratamentului, a evaluarilor medicale periodice si a consultatiilor pe care trebuie sa le efectuez de acum inainte la fiecare 2 luni.

“Exista viata dincolo de boala. Nu te lasa invinsa!”, este mesajul „postat” cu litere extrem de mari, colorate, pe holurile Institutului Oncologic, in care zilnic intra sute de femei aflate in lupta cu o maladie crunta. Iar eu nu am de gand sa capitulez in aceasta lupta. Pentru aceasta fac un apel catre cei care pot si care vor sa ma ajute. Putinul meu cu putinul vostru se poate face mult.

Acceptand cu umilinta ca exista pe lume suferinte mult mai mari decat a mea si pornind de la premisa ca suntem dotati de divinitate cu multe posibilitati de a lupta pentru viata, va multumesc si va doresc sincer, multa sanatate!