Remisie completa !

Oare soarta joaca ping-pong cu viata mea? Este a treia oara in patru ani si jumatate cand mi se spune ca este remisie completa. Nici nu indraznesc sa ma mai bucur. Mi-e teama sa si impartasesc vestea asta minunata cuiva ca sa nu se destrame. Ultima oara, cand mi s-a spus ca e remisie completa, bucuria a tinut numai 7 luni.
Dar sa o iau de unde am ramas ultima data (asta toamna). Am facut 4 cure de Navelbine (+ Herceptinul pe care nu l-am intrerupt din 2009). Si parca nu era suficient ca a trebuit sa-l cumpar de fiecare data. Pentru ca nu aveam camera subcutanata montata pe o vena mare, asa cum se recomanda in prospectul medicamentului, mi s-a administrat pe o vena superficiala la mana stanga. Si bineinteles ca vena s-a spart in mai multe locuri si tesutul din jur s-a necrozat si am avut de suportat dureri cumplite care nu treceau nici cu morfina. Mi s-a spus ca am avut noroc ca nu mi-am pierdut bratul. Asa ca mi s-a schimbat tratamentul. Am inceput sa iau zilnic Tyverb tablete si Xeloda tablete,  impreuna cu Herceptin administrat intravenos la 3 saptamani.
Am reusit sa fac si 8 sedinte de Cyber Knife pentru cele doua formatiuni, desi cam cu inima stransa pentru ca medicul radioterapeut mi-a spus ca s-ar putea sa mai fie si alte puncte cu activitate, dar foarte mici si nedetectate de PET-CT. O intreaga poveste si cu acest Cyber Knife. Un robotel tare simpatic, de altfel, care se invartea in jurul meu si scotea sunete ciudate. Ma simteam ca in filmul de desene animate Wall-E. Fiecare sedinta dura cel putin o ora, in functie de cat de bine puteam sa stau nemiscata tot acel timp. La fiecare mica miscare a mea aparatul se oprea. Pentru ca plamanul este un organ miscator a trebuit sa mi se faca niste implanturi metalice (fiduciale) in plaman ca martori pentru aparat. Operatia pentru introducerea acelor implanturi s-a efectuat fara anestezie in computerul tomograf ca sa poata lua imagini de cate ori se mai inainta cu acul in plamanul meu. M-am simtit ca un fluture prins cu acul pe panoplie. Nu aveam voie sa ma misc si nu puteam respira aproape deloc cu acel ac infipt in plaman. Ma sufocam. La fiecare respiratie simteam cum aluneca plamanul (parca il si auzeam cum scartaie) de-a lungul acului. Acul era ca cel pentru biopsie, foarte lung si suficient de gros ca sa incapa prin el acele tubusoare metalice. O durere cumplita si continua plus senzatia de sufocare... Nu am stat mai mult de o ora acolo dar mi s-a parut o vesnicie.
Si dupa tot acest chin, markerul meu tumoral crestea continuu. Deja imi pierdusem speranta. Atatia bani cheltuiti si atata suferinta indurata degeaba. Asta era in mintea mea. Deznadejde si disperare.
Dupa trei luni am facut PET-CT-ul pentru evaluare si mi-au spus ca e remisie completa. A scazut si markerul destul de mult. Trebuie sa mai continui cu acelasi tratament inca patru luni dupa care trebuie sa fac o noua evaluare. Oare de data aceasta cum va mai fi?

Am castigat si de data asta. Si asta a fost posibil numai datorita doamnei Anda Ciupe si a colegilor mei, a prietenilor mei dragi de la Mediclim, care nu m-au lasat sa abandonez lupta cand nu mai aveam nici o speranta. Au facut un efort urias si au platit factura  pentru tratamentul meu. Nu am cum sa le multumesc. Nu exista cuvinte care sa exprime ceea ce as vrea eu acum sa le transmit. Recunostinta, dragoste, stima, indatorare. Lor le datorez acum viata.