Boala a aparut din nou!!

Am plecat plina de speranta la clinica. Am asteptat cuminte sa treaca cele trei luni de la ultima sedinta de chimioterapie ca sa pot face o noua evaluare.

Asteptam o veste buna, desi in mintea mea incoltise indoiala in momentul in care pe o radiografie banala facuta la plamani s-a vazut o formatiune ascunsa bine pe sub arcul aortic. Am crezut ca este unul dintre nodulii mai vechi si fara importanta. Spun asta pentru ca, in ianuarie, dupa trei luni in care am facut patru sedinte de citostatice, toate zonele afectate abia daca se mai vedeau la PET CT. Dupa acest PET CT am mai facut inca patru sedinte de citostatice. Dupa fiecare mi-a fost atat de rau incat credeam ca nu mai apuc ziua urmatoare. Si dupa ce am indurat tot acest chin cumplit am primit vestea ca boala a reaparut. Ca doua dintre formatiunile care fusesera initial si a caror activitate disparuse in ianuarie aparusera din nou.

Inca nu-mi vine sa cred ca este adevarat. Am facut atata chimioterapie ca sa ajung asa de curand de unde am plecat. Si macar daca as fi suportat mai usor , pentru ca eu nu am trait acele sase luni ci doar m-am straduit sa supravietuiesc. Am numarat fiecare secunda, apoi minutele, apoi orele, apoi zilele care treceau cu speranta ca urmatoarea va fi mai usor de suportat.

Acum as lua-o fara sa ma mai gandesc de la capat ca sa mai castig macar cateva luni. Numai ca nu mai este chiar atat de "SIMPLU". Unul dintre noduli este lipit de trahee iar altul este putin mai sus in plaman. Mi s-a spus ca trebuie facut CyberKnife de catre cineva cu experienta pentru ca este periculos pentru zonele din jur care se pot fibroza. Dupa care alta chimioterapie, iar impreuna cu Herceptin mi-au dat Tyverb si Xeloda.

CyberKnife-ul plus un PET CT costa cam 12000 de euro, iar Tyverbul este din aceeasi clasa cu Herceptinul si numai Herceptinul este compensat, Tyverbul trebuie cumparat si costa cam 8500 RON cutia (mie imi trebuie o cutie pe luna!). Si in afara de astea, trebuie sa-mi cumpar si citostaticul, pentru ca spitalul nu-l are si nu se gaseste nici macar in farmacii. 

Deci, vazand asemenea sume aberante, si tinand cont ca inca nu am returnat nici toti banii pe care i-am imprumutat pentru tratamentul de acum patru ani, am ales sa ma las in voia sortii si sa fac doar tratamentul decontat de Casa de asigurari.

SE PARE CA, TOTUSI,  VIATA ESTE UN LUX PE CARE NU SI-L POATE PERMITE ORICINE!

Captiva intr-un corp macinat de cancer!

Ma trezesc dimineata bine dispusa gandindu-ma ca as avea atatea de facut... Poate sa fac curatenie prin casa, sau sa ma duc in parc cu copilul meu, sau sa ma mai duc sa colind prin oras sa ma uit la vitrine, sa vad un film... Atatea lucruri care par atat de banale si care mie mi se par acum irealizabile. Stau tintuita in pat,  legata de niste perfuzii prin care picura incet otrava in venele mele. Si dupa ore intregi de privit acea picatura chinezeasca abia astepti sa auzi acel: "Gata pentru astazi!". Te simti liber in sfarsit. Poti pleca din spital. Poti pleca acasa! Ma impleticesc pana in statie si stau rezemata de un gard pana apare un autobuz care este deja plin. Calatori stresati, obositi, care habar nu au ce se petrece cu tine sau de unde vii si carora nici prin gand nu le-ar trece ca tu ai da orice acum pentru un loc pe scaun.Picioarele mi se inmoaie incet. Incerc sa tin cu dintii de ultima picatura de energie pe care o mai am. Cobor in sfarsit si caut cu disperare un loc pe care as putea sa ma asez. Dumnezeu imi scoate in cale o banca pe care ma prabusesc multumita si ma gandesc ca ar fi fost buna chiar si o bordura. As putea chiar sa adorm putin pe acea banca. Sunt atat de obosita.... Nu mai conteaza unde sunt. Nu mai vreau decat sa ma odihnesc. Imi este greu sa ma mai ridic de acolo. Chiar si respiratul mi se pare un efort prea mare acum. Inchid ochii. Ce sa ma fac eu cu acest corp care nu ma mai asculta. Ma gandesc in sinea mea : sunt tot eu dar intr-un ambalaj deteriorat. Mintea mea este aceeasi, dar corpul a imbatranit cu 50 de ani. Nu mai am putere sa mai plang. Fac un efort si ma ridic cu greu ca sa ma tarasc incet pana acasa, in patul meu de care nu ma voi mai desparti timp de trei saptamani cand trebuie sa ma duc din nou la spital. Mi-e deja groaza de aceste trei saptamani care vor urma. Trei saptamani de cosmar in care chiar iti doresti sa mori ca sa se termine odata raul care ti se intampla. Dar nu poti. Si agonizezi asteptand sa treaca. Uneori incep sa ma intreb daca asta chiar se intampla sau dorm si am un cosmar cumplit din care nu pot sa ma trezesc. Am incetat sa ma mai intreb de ce. De ce mi se intampla toate astea. Si visez in putinele momente in care pot sa dorm, visez ca pot sa alerg, ca pot sa-mi iau copilul in brate si, cel mai frumos vis al meu - ca nu mai simt nici durere, nici rau si sunt fericita, visez ca sunt iar un om normal.