Oare cat de cruda poate fi soarta asta uneori? Dintr-un om care nu fusese in viata lui niciodata la doctor, care nu luase niciodata medicamente si care nu facuse nicio injectie, dintr-o data s-a trezit ca trebuie sa ia cate un pumn de medicamente si sa faca zilnic perfuzii. Si in afara de asta in interval de doua luni a fost internat in diferite spitale de 6 ori. Cam cat de ingrozit trebuie sa fi fost el de ceea ce se intampla asa dintr-o data. Nu ne-a spus niciodata.
Vestea asta a picat ca un traznet. Eu eram cea bolnava in familie. Si deja trecuseram o data cu totii prin acest chin. Cosmarul incepea din nou. Acum insa nu mai eram eu in cauza, eram de partea cealalta. Insa stiam deja cu ce avem de a face. Era insa foarte complicat in cazul lui. Cancerul gastric nu iti da nicio sansa. Iar tata era deja in faza foarte avansata. Asa au spus toti medicii la care am fost si pe care nu i-am crezut si am tot cautat altii si altii, dar nici unul nu ne-a dat alt raspuns.
Starea tatalui meu s-a inrautatit rapid si pe 18 ianuarie 2012 s-a stins dupa ce a suferit enorm. Si a lasat in urma un gol imens si parerea de rau ca nu am putut sa facem nimic pentru el. El nu a vrut niciodata sa creada ce diagnostic are si nu a incetat niciodata sa spere ca se va face bine. Iar noi ne uitam disperati cum se stinge rapid sub ochii nostri neputinciosi.
Pe 25 decembrie implinise 75 de ani. Am cantat, a suflat in lumanari, si-a pus dorinta, am glumit. Si dupa doua saptamani deja nu se mai putea da jos din pat.
Nu s-a plans niciodata si nici nu ne-a spus cat il doare. Probabil ca sa nu ne sperie. A suferit in tacere si a indurat chinuri de nedescris fara un sunet numai ca sa nu-si supere familia. Ajunsese sa aiba greutatea unui copil.
A plecat de langa noi cu ochii in lacrimi. Si-a dorit cu disperare sa traiasca. S-a luptat cu boala pana in ultima zi cand a intrat in coma. Si chiar si asa a plecat plangand.
Si imi este atat de dor de el, de tatal meu!!!!!!!!!!
Bine ai venit in lumea cautarilor, La multi ani si multa sanatate . Dumnezeu sa-l odihneasca pe tatal tau ssi sa nu uiti ca fiecare din noi contribuim cu ceva la sfarsitul nostru. Mii de imbratisari calde!
RăspundețiȘtergereIti multumesc foarte mult. Te imbratisez si eu cu mult drag si iti doresc multa, multa sanatate!
RăspundețiȘtergereMulta putere si sanatate iti doresc. Nu te cunosc, dar povestea ta m-a intristat cumplit.
RăspundețiȘtergereAm sotul bolnav de cancer si crede-ma ca as vrea sa iau asupra mea cate un pic din raul care vi se intampla tuturor celor care suferiti de asa boala cumplita.
Nu stiu ce sa iti spun, si nu am cuvinte sa imi exprim durerea pe care o simt cand citesc povestea ta...
Si totusi, cand am citit ceea ce ne-ai povestit o luminita a licarit cumva in sufletul meu gandindu-ma ca chiar si in astfel de situatii ai reusit sa lupti si sa zambesti...ceea ce imi da speranta ca voi putea lupta si eu alaturi de sotul meu, sa reusesc sa il scot din acea stare de deprimare in care e de la aflarea diagnosticului.
Te rog, sincer, sa ma crezi ca cu drag iti doresc tot ce e mai bun.
Draga mea, nu trebuie sa iti pierzi niciodata speranta. Este cel mai important lucru. Si trebuie sa-l scoti imediat pe sotul tau din starea aceea depresiva. Nu ii face deloc bine. Incearca sa-i gasesti un scop pentru care sa vrea sa lupte. Scopul meu a fost sa-mi cresc copilul, iar in momentele cand chiar nu mai puteam si credeam ca cedez, gandul ca puiul meu o sa ramana singur ma trezea la realitate. Este o lupta foarte grea , intr-adevar. Iar tu trebuie sa fii punctul lui de sprijin. Cu incredere in Dumnezeu o sa treaca si perioada asta. Trebuie sa fim optimisti.
RăspundețiȘtergereVa imbratisez pe amandoi si daca mai vrei sa vorbesti cu cineva despre asta scrie-mi (aici sau pe mail).
Imi pare rau pt pierderea tatalui tau !:( Si eu am patit la fel, mi-am pierdut tatal in 14 februarie anul acesta, dupa o lunga lupta cu cancerul, tumoare retroperitoneala la intestine, o tumora de 20 cm, care tot crestea. Si culmea el nu a simtit nicio durere pana in seara respectiva. In 27 februarie 2013 se facea un an de cand am aflat ca el suferea de aceasta boala urata. A venit ca o furtuna peste noi, avand intr-o seara, dintr-o data, o hemoragie pe anus. De atunci doar prin spitale, citostatice, 3 operatii. Avea 66 de ani. Om puternic toata viata, nu a suferit niciodata de boli de genul asta, doar simple raceli. A ajuns sa cantareasca 50-60 de kg de la 110 kg. La fel a murit si tati intrand dintr-o data in coma, 2 zile a dus asa, doar lacrimile ii mai curgeau. Eram atat de speriata si disperata incat ii spuneam sa miste cum poate ochii doar sa stiu ca ma aude, si culmea reusea sa-i miste dar foarte foarte incet, desi nu clipea si nici gura nu o misca. Ma doare atat de tare ca nu am facut mai multe pt el, ca nu l-am dus la mai multi medici...Din pacate am doar 21 de ani si ma doare ca nu o sa-l mai am langa mine cat timp voi mai traii... Dumnezeu sa-i odihneasca in pace !! Si sper din tot sufletul sa le fie la amandoi bine acolo unde sunt !
RăspundețiȘtergere