Oare cat de cruda poate fi soarta asta uneori? Dintr-un om care nu fusese in viata lui niciodata la doctor, care nu luase niciodata medicamente si care nu facuse nicio injectie, dintr-o data s-a trezit ca trebuie sa ia cate un pumn de medicamente si sa faca zilnic perfuzii. Si in afara de asta in interval de doua luni a fost internat in diferite spitale de 6 ori. Cam cat de ingrozit trebuie sa fi fost el de ceea ce se intampla asa dintr-o data. Nu ne-a spus niciodata.
Vestea asta a picat ca un traznet. Eu eram cea bolnava in familie. Si deja trecuseram o data cu totii prin acest chin. Cosmarul incepea din nou. Acum insa nu mai eram eu in cauza, eram de partea cealalta. Insa stiam deja cu ce avem de a face. Era insa foarte complicat in cazul lui. Cancerul gastric nu iti da nicio sansa. Iar tata era deja in faza foarte avansata. Asa au spus toti medicii la care am fost si pe care nu i-am crezut si am tot cautat altii si altii, dar nici unul nu ne-a dat alt raspuns.
Starea tatalui meu s-a inrautatit rapid si pe 18 ianuarie 2012 s-a stins dupa ce a suferit enorm. Si a lasat in urma un gol imens si parerea de rau ca nu am putut sa facem nimic pentru el. El nu a vrut niciodata sa creada ce diagnostic are si nu a incetat niciodata sa spere ca se va face bine. Iar noi ne uitam disperati cum se stinge rapid sub ochii nostri neputinciosi.
Pe 25 decembrie implinise 75 de ani. Am cantat, a suflat in lumanari, si-a pus dorinta, am glumit. Si dupa doua saptamani deja nu se mai putea da jos din pat.
Nu s-a plans niciodata si nici nu ne-a spus cat il doare. Probabil ca sa nu ne sperie. A suferit in tacere si a indurat chinuri de nedescris fara un sunet numai ca sa nu-si supere familia. Ajunsese sa aiba greutatea unui copil.
A plecat de langa noi cu ochii in lacrimi. Si-a dorit cu disperare sa traiasca. S-a luptat cu boala pana in ultima zi cand a intrat in coma. Si chiar si asa a plecat plangand.
Si imi este atat de dor de el, de tatal meu!!!!!!!!!!
