Oare soarta joaca
ping-pong cu viata mea? Este a treia oara in patru ani si jumatate cand mi se
spune ca este remisie completa. Nici nu indraznesc sa ma mai bucur. Mi-e teama
sa si impartasesc vestea asta minunata cuiva ca sa nu se destrame. Ultima oara, cand mi s-a spus ca e remisie completa, bucuria a tinut numai 7 luni.
Dar sa o iau de unde
am ramas ultima data (asta toamna). Am facut 4 cure de Navelbine (+ Herceptinul
pe care nu l-am intrerupt din 2009). Si parca nu era suficient ca a trebuit
sa-l cumpar de fiecare data. Pentru ca nu aveam camera subcutanata montata pe o
vena mare, asa cum se recomanda in prospectul medicamentului, mi s-a administrat
pe o vena superficiala la mana stanga. Si bineinteles ca vena s-a spart in mai
multe locuri si tesutul din jur s-a necrozat si am avut de suportat dureri
cumplite care nu treceau nici cu morfina. Mi s-a spus ca am avut noroc ca nu
mi-am pierdut bratul. Asa ca mi s-a schimbat tratamentul. Am inceput sa iau zilnic
Tyverb tablete si Xeloda tablete, impreuna cu Herceptin administrat intravenos
la 3 saptamani.
Am reusit sa fac si 8
sedinte de Cyber Knife pentru cele doua formatiuni, desi cam cu inima stransa
pentru ca medicul radioterapeut mi-a spus ca s-ar putea sa mai fie si alte
puncte cu activitate, dar foarte mici si nedetectate de PET-CT. O intreaga
poveste si cu acest Cyber Knife. Un robotel tare simpatic, de altfel, care se
invartea in jurul meu si scotea sunete ciudate. Ma simteam ca in filmul de
desene animate Wall-E. Fiecare sedinta dura cel putin o ora, in functie de cat
de bine puteam sa stau nemiscata tot acel timp. La fiecare mica miscare a mea
aparatul se oprea. Pentru ca plamanul este un organ miscator a trebuit sa mi se
faca niste implanturi metalice (fiduciale) in plaman ca martori pentru aparat.
Operatia pentru introducerea acelor implanturi s-a efectuat fara anestezie in
computerul tomograf ca sa poata lua imagini de cate ori se mai inainta cu acul in
plamanul meu. M-am simtit ca un fluture prins cu acul pe panoplie. Nu aveam
voie sa ma misc si nu puteam respira aproape deloc cu acel ac infipt in plaman. Ma sufocam. La fiecare respiratie simteam cum aluneca plamanul (parca il si auzeam cum scartaie) de-a lungul acului. Acul era
ca cel pentru biopsie, foarte lung si suficient de gros ca sa incapa prin el
acele tubusoare metalice. O durere cumplita si continua plus senzatia de
sufocare... Nu am stat mai mult de o ora acolo dar mi s-a parut o vesnicie.
Si dupa tot acest
chin, markerul meu tumoral crestea continuu. Deja imi pierdusem speranta.
Atatia bani cheltuiti si atata suferinta indurata degeaba. Asta era in mintea
mea. Deznadejde si disperare.
Dupa trei luni am
facut PET-CT-ul pentru evaluare si mi-au spus ca e remisie completa. A scazut
si markerul destul de mult. Trebuie sa mai continui cu acelasi tratament inca
patru luni dupa care trebuie sa fac o noua evaluare. Oare de data aceasta cum
va mai fi?
Am castigat si de
data asta. Si asta a fost posibil numai datorita doamnei Anda Ciupe si a
colegilor mei, a prietenilor mei dragi de la Mediclim, care nu m-au lasat sa
abandonez lupta cand nu mai aveam nici o speranta. Au facut un efort urias si
au platit factura pentru tratamentul
meu. Nu am cum sa le multumesc. Nu exista cuvinte care sa exprime ceea ce as
vrea eu acum sa le transmit. Recunostinta, dragoste, stima, indatorare. Lor le
datorez acum viata.
